Copii comunitari

M-au dat afară din orfelinat când aveam nouă ani. O vârstă de la care se consideră că-ţi poţi câştiga pâinea, mai ales fiindcă statul te-a învăţat, pe cheltuiala lui, cititul, scrisul şi socotitul; şi arta mânuirii acului, a croşetei şi a andrelelor, ba chiar şi un strop de artă culinară.  Dar gata cu cheltuielile! Nu meritam să mai  „huzuresc” pe banii publici, nu şi după ce, în atâta amar de ani, nu fusesem în stare s-atrag atenţia niciunei persoane suficient de demne de încredere ca să primească un copil în adopţie. (Da’ cui era să-i plac, aşa plină de vânătăi? Că nu era zi în care să nu m-aleg cu câte un dos de palmă peste ochi – fiindcă ba mă plângeam că mi-e foame, ba nu frecam bine podelele, ba mai spărgeam câte o farfurie, o scăpam când îmi îngheţau prea tare mâinile în apa rece cu care le spălam…)

M-au scos în stradă în zori. Adică ne-au scos, pe mine şi pe Matilda, geanta albastră, din pânză groasă. Pe ea o ţineam agăţată de umăr, şi nu era grea. Înăuntru n-aveam decât un schimb de haine de vară: chiloţei lucraţi de mine, rochiţă de stambă, panglică de păr. Şi o cămaşă de noapte, un prosop, o periuţă de dinţi alături de un tub de pastă pe trei sferturi gol, o coajă de săpun, o batistă. Şi bani – din care să pot mânca o lună. Şi un tichet de rezervare a unui pat la azilul săracilor – pentru trei luni.

– Cale bătută, scandalagioaico! mi-a urat Crina, cea mai grasă dintre femeile de serviciu, folosindu-şi de data asta dosul palmei ca să-şi şteargă o lacrimă.

Spunea că e „sensibilă”, de-aia plânge din orice. (E drept că plângea până şi când pleznea câte-un copil, fiindcă o durea „lipsa de înţelegere şi de respect a loazei”). Şi probabil ca să-şi cruţe sensibilitatea s-a grăbit să-nchidă poarta grea când nici n-apucasem bine să ies – am făcut un salt ca să nu fiu izbită. A trântit-o şi a încuiat-o – am auzit cheia răsucindu-se de două ori.

Eu m-am uitat în stânga şi apoi în dreapta, sau poate viceversa, nu-mi mai aduc aminte, întrebându-mă în ce parte s-o iau. Şi pe ce trotuar, pe ăla, sau pe ălălalt, de vizavi?

Dar când m-am uitat vizavi am văzut-o pe cealaltă Matilda, căţeaua. „Un caniş negru vagabond, neţesălat şi chior” – aşa o descrise Crina când sunase să cheme hingherii. Şi îşi ştersese şi atunci o lacrimă – de furie, fiindcă ăia o refuzaseră; locuitorii fiecărei străzi cu cel puţin zece case erau obligaţi să-ngrijească măcar trei câini comunitari.

Câini comunitari? mi-am spus, cu ochii la neţesălata Matilda. Adică sunt câinii nimănui, de care are grijă o comunitate de oameni, nu? Dar eu? Eu sunt copilul nimănui… N-ar trebui să fiu copil comunitar? Şi oare locuitorii unei străzi cu cel puţin zece case n-ar trebui obligaţi să-ngrijească şi măcar trei copii comunitari?

– Ce-i asta? o-ntreb pe Letiţia, după ce citesc fişerul pe care m-a pus să mi-l descarc de pe stick-ul ei pe laptop.

– E începutul unei poveşti (urban fantasy) de-a Matildei, în care pare-se că s-a gândit să joace rol dublu: geantă şi căţea 😛 – mă lămureşte ea, cu un mic zâmbet mefistofelic. Am convins-o să mi-l dea – pentru o cauză bună, serios, nu te uita urât, ai răbdare să-ţi explic!  Ea mi l-a dat, eu mi-am adus contribuţia scriind ultimul paragraf, iar tu ţi-o aduci pe a ta punându-l pe blog.

– Ce tot vorbeşti? Ce cauză bună, ce contribuţie?

– Zău, mamă, se strâmbă Leti, da’ picată din lună mai eşti! N-ai auzit de blogalinitiative? Le dăm şi noi o mână… adică un articol de ajutor pentru campania „Copii fără etichete”. E organizată de „salvaţi copiii” şi combate violenţa împotriva copiilor, înţelegi?

Sunt atâţia copii fără părinţi, fără adăpost, bătuţi, înjuraţi, trimişi la cerşit… Atâţia copii cărora nu le spune nimeni o vorbă bună… Şi n-avem cum să-i ajutăm pe toţi decât dacă atragem atenţia lumii asupra lor, dacă deschidem cât mai mulţi ochi… Înţelegi?

– Înţeleg, spun, mângâind-o pe păr.

Şi zâmbesc pe furiş… Ia te uită, Leti a mea nu se ţine numai de trăsnăi, mai face şi lucruri bune uneori, şi încă fără comision! 🙂

Anunțuri

9 comentarii

  1. multumim pentru sustinere 🙂

    Apreciază

    1. Cu multă plăcere 🙂

      Apreciază

  2. mulţumesc frumos. 🙂

    Apreciază

    1. Cu mare plăcere 🙂

      Apreciază

  3. pur și simplu fără cuvinte..
    m-a cutremurat începutul 🙂

    Apreciază

    1. Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut.
      Sper că „începutul” va deveni povestea aventurilor fetiţei care dă piept cu viaţa, alături de căţeluşa Matilda. Aici l-am folosit fiindcă s-a nimerit să se potrivească 🙂

      Apreciază

  4. […] Şi, mai nou, pe mine cine mă opreşte să folosesc un început de poveste (întâmplător tangent la temă) ca să-mi bag – aşa, în trecere – nasul şi pe la Blogal Initiative? […]

    Apreciază

  5. […] ← Copii comunitari Hoaţa de Letiţia → […]

    Apreciază

Părerea ta contează, o aştept cu interes!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s