Matilda despre dorinţe

Azi, la cafea, citim bloguri. Avem un tabelaş cu link-uri către articole cu o temă comună: „Dorinţa”. Eu citesc, Matilda şi tanti Tina (alias Tăntăloaica în jargonul Matildei) ascultă.

– „Privind inapoi, peste ani, a apreciat altfel dorinta de atunci. Fericirea a fost mai mare. Cuferele au devenit mai sigure. Pastratorul cheilor nu le-a mai lasat nicicand la vedere. Inima ei nu s-a mai lasat prada  privirilor fugare si nici ea, Dorinta, nu a mai vizitat-o de atunci. I-a fost de ajuns ca a aflat si-a inteles.

Cu parul nins acum, le vorbeste nepoatelor despre aceasta Doamna ce vine macar o data in viata spre a tulbura ape, a clatina ziduri, a incerca iubiri„, închei eu lectura unui articol.

– Hm! pufneşte tanti Tina. Dorinţele vin şi se duc, clipe trecătoare…, nebunii de o clipă… Întinzi pentru o clipă mâna către colierul de diamante, dar nu ţi-l pui la gât, fiindcă ţi s-ar frânge inima dacă, pentru a-i face loc, ai arunca mult îndrăgitele tale mărgele de sticlă…

– Ei, asta-i! exclamă Matilda, aproape revoltată. Da’ cine-a zis să le-arunci, dragă? Le pui cu drag la păstrare, le ştergi de praf de două ori pe zi, cu devotament, şi le iei din nou la purtare după ce te saturi de diamante… sau după ce ţi le fură careva!

Etichete: dorinţe, dragoste, păstrare