Duzină de cuvinte în familie

Azi ne-am jucat de-a duzina de cuvinte în familie. Adică am scris fiecare câte un text care conţine aceleaşi douăsprezece cuvinte, după cum urmează:

Baba Gaga:

Vreau să mor pentru patrie, maică. De bătrâneţe. Fără tristeţe, cu gândurile creţe, dar semeţe. După îndelungul marş triumfal al unei vieţii mângâietoare de orgoliu, vreau să mor în somn, pe fotoliu, înfrântă în zadarnicul război de cucerire al tărâmului numit nemurire, incompatibil cu statutul meu de vierme mic, deşi n-am fost un om de nimic. Vreau drept catafalc un afet de tun şi vreau un giulgiu bun, călduros şi frumos, dar care să nu m-acopere prea mult, ca să pot vedea cum îmi putrezeşte urzeala, ca o ultimă aventură fără tevatură. Şi vreau să-mi compuneţi un recviem, să-l puneţi pe-un blog, s-ajungă celebru pe glob.

.

Tanti Tina:

Am pus câte un giulgiu pe fiecare-afet de tun
Şi, într-al meu orgoliu nebun,
Am aruncat artileria la fier vechi.
Şi n-aţi protestat, ca să nu vă trag de urechi.
Am gonit flăcăii cu chef de armată:
Am pentru voi o altă aventură, tată.
Marş într-o ţară cu urzeala mai… stricată.
Vreţi război? Puteţi fi mercenari –
Se potriveşte pentru potlogari.
Puteţi muri într-un mod util
Pentru consoartă şi pentru copil.
Ăla mic o să aibă, acasă,
Mult bănet, nu doar mortul pe masă.
„Armată obligatorie” sună incompatibil
Cu falnicul statut de om liber –
Cel puţin până s-or aventura
Alţii pe la graniţa asta, a mea,
Şi veţi fi liberi s-o mierliţi demn,
Cu marşul înfrângerii drept recviem…
Ştiu, vreţi să vă spun şi ceva despre blog.
Va avea câte unul fiecare olog.

.

Eu:

Afet de tun? Ce-i un afet de tun?
Suport de recviem bubuitor,
lansat ca giulgiu ce se-aşterne, scrum,
peste acei ce nici nu ştiu că mor,
ce-s încă-n marş spre o plăcere-a vieţii,
sau îşi aştern doar sufletul olog,
când noaptea-şi lasă locul dimineţii,
pe taste ce-l aruncă pe un blog.

Afet de tun? Ce-i un afet de tun?
Suport pentru o gură ucigaşă,
incompatibil cu un loc mai bun,
dintr-o urzeală de alint, gingaşă,
ţesută-ntr-un război cu mult mai mic
în care nu e loc pentru orgoliu
şi unde aventura e-un pitic,
erou în lupta de pe fotoliu.

.

Daniela:

Ce-i ăla afet? Eu prefer un bufet. Ne putem lua şi tapet.

Ce-i ăla orgoliu? Prefer un portofoliu. Portofoliu ministerial. Voi fi un ministru fenomenal. Ministru de război cu războiul, cu gunoiul, cu tot ce e incompatibil cu raiul credibil.

Ce-i ăla recviem? Prefer un tandem, un duet adică, o aventură muzicală cu public mult în sală.

Ce-i ăla giulgiu? Marş de-aci! Du-l la străbunici! Prefer o urzeală mai delicată, un voal de mireasă, o nuntă bogată.

Ce-i ăla mic? Îl prefer cu muştar. Şi cu vin. Berea are ceva amar.

Ce-i ăla blog? Nu-mi place să scriu. Prefer altceva, mai viu.

.

Motanul Mitrea:

(în rolul lui Mitrea, motanul Romi, demult trecut în altă lume)

Sunt un tun fără afet
Negru ca urzeala nopţii.
Fac din război un zaiafet
În care şoarecii sunt morţii.
Nu le pun giulgiu, nici mare, nici mic,
Căci este incompatibil,
Fiindcă nu-i din aspic,
Adică nu-i comestibil.
De recviem îns-au parte,
Căci mai râgâi şi eu…
Şi-i visez peste noapte
În marş în jurul meu.
Atunci mă ling pe botic
Crezând că au înviat.
Şi tare mult mă oftic
Când mă prind c-am visat…
Of, aventura asta n-are haz,
O dată-i haleşti doar, şi-atât!!
Nu ştiu ce să mai fac de necaz!
Poate un blog, deşi scriu urât.
Totuşi, ca să îmi pun
Pe orgoliu un plasture,
Fugăresc, de nebun,
Pe fotoliu un nasture…

.

Letiţia (zisă şi Letiwitch, care se crede sorcerer aici 😛 ):

Sunt „geniul egocentric, răsfăţat şi infernal” aflat în marş triumfal în „spatele” unor vrăji fără egal. Mă sprijin pe voi ca tunul pe afet, pe-orgoliu m-alintaţi aplaudând discret. Sunt incompatibil cu tot ce e gingaş şi sensibil şi nu-s, ca voi, „cearşeaful (sic!) tuturor”, ci o urzeală elitistă – de blog dur, nu de lacrimogenă batistă –, un giulgiu pentru elementara cuviinţă desuetă; mi se permite orice, sunt vrăjitorul care nu pregetă să poarte un război infam – cu tine, musiu, cu tine, madam! Vă pot compune-apoi un recviem consolator (doar optzeci la sută ofensator!), dar mai bine-ar fi dacă nu v-aţi aventura să cârtiţi în preajma mea! Rămâneţi în viaţă şi acceptaţi al meu mic bacşiş ca să mă cântaţi, „ditirambic”, în ritm trohaic sau iambic, spre a putea „să halească” mai mult „burta” voastră!
(E – cred – previzibil că sunt invincibil: te-ating, ai fugit! Eu rămân, neclintit!)

.

Matilda (duzină plus psi-luneală):

Inter arma silent musae…

Hm! Uneori nu e nevoie de război ca s-amuţească muzele – sau măcar o parte dintre ele. Urzeala jocurilor cu slove e sfâşiată brusc de ceva, ceva aparent mic, neînsemnat – un comentariu, un like… – devine brusc mult prea apăsător, pare – sau poate chiar e – incompatibil cu mine însămi – şi desprinde de afet ţeava aruncătorului de cuvinte jucăuşe. Şi nu e vorba de vreun orgoliu, doar de o dezamăgire în marş nebun prin gânduri, printre gânduri. Dar nu, nu arunc un giulgiu peste toate, nu mă grăbesc să compun un recviem, nu afund nimic (nici blog, nici altceva) şi pe nimeni în vreo prea neagră uitare, îmi împing doar pentru o mai lungă vreme aventura scriitoricească mai ales (dar nu numai) pe calea traducerilor şi a scrierilor neblogărite, aşa cum voiam şi cum trebuia de fapt s-o fac de mult (tot răul e spre bine, nu?) – ignorând oamenii de „dincolo de cuvinte”.

Sunt văcarul supărat pe sat – deşi ştiu că vina n-o poartă tot satul. Lăsaţi-mă să-mi treacă. Fără comentarii pe tema asta, vă rog, fiindcă fie vor fi şterse, fie nu veţi primi răspuns.

---

• Dacă nu ştiţi cine-s personajele, trageţi cu ochiul în coloana din dreapta.
• Citatele  Letiţiei sunt culese dintr-o felie secretă a feisbucului.
  
• În rolul motanului Mitrea, Romi, de mult plecat într-o altă lume.

Etichete: familie, muze, război