— Ce bine-ar fi dac-aş putea să mă ţin doar de tradus! se miorlăie Matilda. Dar nu se poate, că trebuie să trimit mailuri în stânga şi-n dreapta, ba ca să mă milogesc după bani mei întârziaţi, ba ca să-i rog pe unii să-mi expedieze o adeverinţă de venit (pe care-ar fi cazul să ştie toate editurile că trebuie s-o trimită), ba ca să-ntreb când ajung la mine cărţile – exemplarele de traducător, pe care-au zis alţii acu’ vreo două săptămâni că le-au cerut de la depozit.
Şi mă-ntreb peste câte mări şi ţări o fi fiind depozitul ăla, că iată ce răspuns am primit adineauri:
Cartile abia au ajuns de la depozit la noi, la sediu. Dumneavoastra nu sunteti din Bucuresti, nu? Cum preferati sa procedam?
Mda. Colaborez cu editura asta de mai bine de zece ani şi ea – secretara de redacţie – simte nevoia să-i confirm că nu sunt din Bucureşti. Bun, tipa nu face purici pe-acolo decât de vreo juma’ de an, dar n-au şi oamenii ăia o evidenţă a colaboratorilor? În era computerelor?! Şi cum moaşa-sa pe gheaţă vrea să prefer să procedăm? O fi vrând să vin la Bucureşti după cărţi? Dacă tot scot bani din buzunar, mai bine le cumpăr, că aşa nu pierd şi timp pe drumuri!
Ei, şi în următorul mail îmi cere adresa completă, de parcă nu mi-ar fi scris-o cu lăbuţa ei pe cel mai recent contract! Atunci a scris-o fără să mă-ntrebe, deci vreun soi de evidenţă a colaboratorilor totuşi există.
Şi uite aşa, cu genul ăsta de conştiinciozitate, îşi fac unii datoria pe la locurile lor de muncă (pardon, uitai că acu’ le zice „joburi”), dar au pretenţii de la guvern, de la primar, de la dracu’ şi de la lacu’, de parcă n-ar fi şi ăia tot români de-ai noştri, hahalere din născare.
Micile Mizerii 